Dintotdeauna mi-am dorit să-ntâlnesc un bărbat care să fie învăluit de-acea aură plină de mister, care să mă facă să-l doresc mai mult decât orice. Și l-am întâlnit. Într-o seară călduroasă de august și-a făcut aparția pe-o străduță din cartier, și mai apoi, într-o zi de iarnă, la poarta de la casa unde locuiam. Nu i-a trebuit mult să mă convingă că el e cel pe care-l căutam căci zâmbetul cuceritor i-a apărut pe față de cum m-a văzut prima dată, iar aerul acela oarecum enigmatic m-a atras ca un magnet și n-am putut să mă abțin nici până în ziua de azi. Ochii lui erau un verde pur, dar nu puteai să vezi prin ei. Se-ascundeau multe și mărunte în spatele lor și nu lăsa pe nimeni să vadă ce era el de fapt. Trebuia să fie puternic, nu doar să pară. El nu are slăbiciuni, sau dacă are, nu le știe nimeni înafară de propria-i persoană. Atitudinea era și este totul pentru el, căci nu poate cădea în ”mâna destinului”. El își creează singur propriul drum. Însă eu am așteptat să treacă timpul și l-am ținut aproape. Mi-am dorit să-l înțeleg căci mi-am dat seama de un lucru: suntem la fel. Avem același gol în piept de care nu putem scăpa orice-am face și-am acceptat lucrul ăsta. Nu toți acceptă ceea ce suntem și oamenii ca noi nu-i acceptă pe alții așa cum sunt. Suntem oameni complicați, ca și cum ne înțelegem doar între noi. Cu timpul a început să nu se mai ascundă – a realizat că acceptam ceea ce era, așa cum era. Niciunul dintre noi mai avea nevoie de măști și ni le spărgeam reciproc până am ajuns să dăm de esența ce trăiește în noi. Ne-am văzut așa cum eram de fapt, în goliciunea sufletelor noastre, în cea a ochilor noștrii și a gândurilor avute. S-a schimbat din misteriosul bărbat la care râvneam în bărbatul pe care îl accept și îl iubesc.
Nu ți-e dat în fiecare zi să zâmbești din pricina cuiva, tu știindu-te goală pe dinăuntru. Să găsești un astfel de om și să-l iubești așa cum e el e lucru mare pentru cineva al cărui ego a fost pierdut pentru multă vreme.
Nopți târzii cu aromă de cafea 