În așteptarea propriei renașteri

A trecut mai bine de un an de când nu am scris nimic. Nu știu dacă a fost din cauză că nu am mai avut chef, timp sau tăria de a scrie și de a mă deschide. 

Mă gândesc în fiecare noapte, când pun capul pe pernă, la cine sunt, la ce am devenit. Realizez că nici măcar eu nu mai știu și sinceră să fiu, mi-e dor de puștoaica de altădată, cea cu zâmbetul pe buze și cu ochii plini de bucurie. Mi-e dor de mine însămi și mi-e dor să-mi văd sufletul întreg, să-l văd luminat și înflorit ca un cireș într-o zi de mai.

Cu toate care s-au întâmplat în ultimul an, mă simt de parcă a trecut un uragan pe acolo. Acum au rămas doar ruinele și e pustiu de ceva vreme. Mai tresare ici-colo câte-o floare la orice bucurie avută, cât de mică fie ea. De aceea continui să mă uit în fiecare zi-năuntru-mi, și să caut o rază de soare.. dar e beznă.

Și mă-ntreb oare ce-i de făcut când îți simți sufletul greu și apăsat? Sau când simți că vrei să te ridici dar nu poți? Dar când cauți soluții la probleme care încă nici nu au apărut, dar tu știi că se vor ivi curând? Măcar așa uiți de tot ce te-nconjoară și de problemele pe care le ai deja, nu? Păi.. nu prea.

Nu știu ce am de făcut să evadez din pustietatea asta, nu știu cum să mă deschid. Nu știu cum să las lumina să-mi inunde sufletul, să văd iarăși totul înflorit, să simt..

Sper că o să pot cândva renaște, ca o pasăre pheonix, din propria-i cenușă, pentru că doar atât a rămas în momentul de față din sufletul meu: cenușa.

Anunțuri

Mi-e teamă de ce-ar putea fi

Stau în pat, cu fața la tavan. Mă pierd în densitatea întunericului, simt cum își lasă amprentele în pieptul meu, cum încet-încet, aerul ăsta încărcat mă otrăvește.

E atât de liniște încât parcă-mi aud gândurile cum gonesc prin mintea-mi încețoșată de griji și temeri. Pentru că mă-ntreb ce-i cu flacăra ce-ți arde-n privire și de ce apare de fiecare dată când mă oglindesc în ochii tăi. De ce mă cauți cu atâta curiozitate și de ce vrei să mă vezi? Iar eu de ce-mi imaginez cum îmi observi fiecare gest mărunt, cum te uiți la mine, urmărindu-mi mimica feței și modul în care zâmbetul îmi creionează liniile gurii?

Mă-ntreb de ce-ți duci mâna pe obrazul meu și vrei să-l mângâi când știi că am cicatrici de la ploile ce-au curs șiroaie peste el. Cum de-ți găsesc mereu brațele ascunse printre ale mele? Și de ce încerci să mă iei de mâini dacă știi că-s reci?

Mă-ntreb cum reușești să-mi complici viața într-un mod atât de plăcut și cum reușești totuși să mă-mbii de fiecare dată, în pofida faptului că încăpățânarea mea își face de cap. Și n-o să-nțeleg cum izbutești să lași urme de râsete pe buzele mele crăpate.

Și cu toate astea, mi-e teamă de ce-ar putea fi, din cauza a ceea ce este și a ceea ce avem. Dar dacă ceea ce avem e de neprețuit, oare ceea ce am putea avea, nu cumva ar fi mult mai mult decât ne-am putea noi imagina vreodată? Pentru că cea mai mare greșeală pe care am putea să o facem e să ne fie prea frică să facem una.. Iar tu, de fiecare dată când mă vezi, să-mi amintești că încrederea trebuie să fie mai presus decât toate temerile mele, pentru că, aparent, până și de evadarea din propria-mi cușcă îmi e frică.

Nopți diferite

Nopți ploioase și urme adânci de negru pe tavan ce-acoperă albul pur al varului. Cu greu poți să nu asculți sunetul stropilor de apă ce-ți invadează liniștea atunci când se izbesc cu putere de acoperișul de deasupra capului tău. Și parcă din ce în ce mai tare mărșăluiesc către punctul culminant al nopții, acompaniați de fisurile strălucitoare de pe cerul întunecat și de strigătele norilor furioși. Mă-ntreb cât va dura toată simfonia și tot spectacolul de lumini.

Nopți târzii – când simți cum zboară timpul pe lângă tine. O melodie ce se aude-n surdină să-ți îndulcească auzul, frigul ce pătrunde pe geam să-ți facă pielea de găină, iar ochii să ți se-nchidă ușor atunci când soarele va crăpa cerul cu lumina lui.

Însă afară-i încă întuneric beznă: stelele s-au ascuns după nori, luna a fugit și ea.. Dar până la urmă, chiar și cele mai întunecate nopți zămislesc dimineți rupte parcă din povești.

Răni adânci pictate-n nuanțe reci

Ia-mă în brațe, cuprinde-mă; cuprinde-mă și strânge-mă la pieptul tău și fă-mă să uit. Vreau să uit de tot ce mă-nconjoară. Vreau să nu văd, decât ochii tăi pictați în nuanțe de fericire; vreau să nu aud, decât glasul tău cald, șoptindu-mi c-o să fie totul bine; vreau să nu simt, decât mâinile-ți pe spatele meu, care să mă-ncălzească-n nopțile cele mai friguroase. Atinge-mi coastele, ușor, dar în jocul tău, sfărâmă-le.. Desfă-mi pieptul și caută-n adâncul mărilor sângerii, iubirea. Despică-mi universul în două și caută-mi visele, arde-mi gândurile și lasă-mi goală imaginația, pierde-mi inspirația și pierde-mă și pe mine odată cu ea.. pierde-mă-n mintea ta și lasă-mă să dispar fără urmă, iar din când în când, lasă-mă să fiu o rază de lumină-n întunericul dinăuntrul tău. Lasă-mă să mă plimb desculță prin bălțile ce le porți în gând, lasă-mă să mă oglindesc în ele și să plâng..

Ceva ce doar noi știm

Dintotdeauna mi-am dorit să-ntâlnesc un bărbat care să fie învăluit de-acea aură plină de mister, care să mă facă să-l doresc mai mult decât orice. Și l-am întâlnit. Într-o seară călduroasă de august și-a făcut aparția pe-o străduță din cartier, și mai apoi, într-o zi de iarnă, la poarta de la casa unde locuiam. Nu i-a trebuit mult să mă convingă că el e cel pe care-l căutam căci zâmbetul cuceritor i-a apărut pe față de cum m-a văzut prima dată, iar aerul acela oarecum enigmatic m-a atras ca un magnet și n-am putut să mă abțin nici până în ziua de azi. Ochii lui erau un verde pur, dar nu puteai să vezi prin ei. Se-ascundeau multe și mărunte în spatele lor și nu lăsa pe nimeni să vadă ce era el de fapt. Trebuia să fie puternic, nu doar să pară. El nu are slăbiciuni, sau dacă are, nu le știe nimeni înafară de propria-i persoană. Atitudinea era și este totul pentru el, căci nu poate cădea în ”mâna destinului”. El își creează singur propriul drum. Însă eu am așteptat să treacă timpul și l-am ținut aproape. Mi-am dorit să-l înțeleg căci mi-am dat seama de un lucru: suntem la fel. Avem același gol în piept de care nu putem scăpa orice-am face și-am acceptat lucrul ăsta. Nu toți acceptă ceea ce suntem și oamenii ca noi nu-i acceptă pe alții așa cum sunt. Suntem oameni complicați, ca și cum ne înțelegem doar între noi. Cu timpul a început să nu se mai ascundă – a realizat că acceptam ceea ce era, așa cum era. Niciunul dintre noi mai avea nevoie de măști și ni le spărgeam reciproc până am ajuns să dăm de esența ce trăiește în noi. Ne-am văzut așa cum eram de fapt, în goliciunea sufletelor noastre, în cea a ochilor noștrii și a gândurilor avute. S-a schimbat din misteriosul bărbat la care râvneam în bărbatul pe care îl accept și îl iubesc.

Nu ți-e dat în fiecare zi să zâmbești din pricina cuiva, tu știindu-te goală pe dinăuntru. Să găsești un astfel de om și să-l iubești așa cum e el e lucru mare pentru cineva al cărui ego a fost pierdut pentru multă vreme.

Dulce evadare

Trăiesc de mult cu sentimentul că pierdutul nopților e una dintre gravele mele probleme, însă tind să cred că-i de la cafeaua dulce-amăruie de pe noptieră. Aș vrea s-o numesc insomnie, dar cuvântul ăsta nu-și prea găsește locul în tabloul unei astfel de nopți. Nici vorbă de-așa ceva; e pur și simplu încă o noapte în care somnul s-a desprins de genele mele și-mi permite cu drag să fur din orele alea parcă prea lungi și goale. Nici măcar visele nu-mi mai dau târcoale de-o bucată bună de timp, însă nu-mi fac griji.
Acum ceva vreme, am început să scriu despre gândurile îngropate adânc undeva prin mintea mea și așa le-am strecurat cu atenție printre niște cuvinte ce se împleteau parcă singure. Am scris despre iubire, am scris despre prietenie, am scris chiar și despre demonii care aveau culcuș înăuntru-mi, și nu mi-a fost o clipă teamă să-mi deschid sufletul. În totdeauna m-am întrebat cum de-am putut să dau frâu liber unor sentimente atât de pure fără să-mi fie frică. Niciodată n-am găsit răspunsul și nu știu dacă o să-l găsesc. Mă gândesc că poate e mai bine așa: de ce să caut răspunsuri pe care poate le-aș regreta știindu-le? Cert e faptul că din totdeauna am știut cum răstălmăcesc cuvintele și cum să le îndulcesc, cum să le dau formă și glas să vorbească de la sine.
Mi-era atât de dor să pierd nopțile scriind și ascultând muzica de pe fundal. E liniștitor pentru mine, e ca o evadare din realitatea asta murdară. Însă adevărul e că trebuie să trăim realitatea ca să putem evada, și cu cât e mai neplăcută realitatea, cu atât e mai dulce evadarea din ea.